Anunturi ziare nationale

Cine si-ar fi imaginat altadata ca de acasa sau de la birou poti posta un anunt intr-un ziar national? Cine si-ar fi inchipuit ca nu trebuie sa mai faci un drum in oras, sa stai la ghiseul unul ziar local, pentru ca acesta sa-ti intermedieze publicarea unui anunt intr-un ziar national? Cine ar fi crezut ca doar, cu cateva clickuri, iti poti publica anuntul dorit fara ca nimeni sa ti-l truncheze sau sa-ti faca diverse retusuri pe el?
Anunturi ziare nationale este un site care ne ajuta pe toti, incepatori sau avansati in arta calculatoarelor sa ne publicam anuntul dorit, astfel incat acesta sa fie vazut de o tara intreaga.
Astfel, daca doresti sa faci o achizitie, sa inchiriezi, sa cauti un serviciu, sa-ti cauti jumatatea sau sa spui La multi ani cuiva, nu trebuie sa faci nimic altceva decat sa intri pe site-ul http://www.anunturiziarenationale.ro/ si de aici totul se rezuma la cateva clickuri.
Eu am ales sa public anunturi in ziarul Adevarul pentru ca am publicat chiar in acest ziar o serie de anunturi si am fost extrem de multumita de serviciile pe care le ofera.
Anuntul apare in maxim 24 de ore si mai poti prinde si o oferta prin care la 5 aparitii platite poti primi una gratis.
Prin urmare, intri pe site, alegi rubica in care doresti sa-ti apara anuntul, introduci in caseta textul dorit a fi publicat, editiile in care vrei sa apara anuntul, apezi pe butonul Claculeaza pentru a vedea costul serviciului prestat si cu unltim click pe butonul Publica anuntul, acesta a plecat catre publicare. Nimic mai simplu!
In plus, poti primi ziarul in care se publica anuntul, poti alege singur zilele in care doresti ca acesta sa apara si poti efectua chiar plata prin SMS daca valoarea auntului nu depaseste suma de 100 lei.
Daca mai confirmi si plata anuntului pana la ora 14 in aceeasi zi, anuntul va aparea in editia de a doua zi sau chiar in prima editie libera a ziarului Adevarul.

calatoriaperfecta.ro al doilea articol publicat

Al doilea articol publicat pe www.calatoriaperfecta.ro

Maroc – Marrakech – Piata Jemaa el Fna

       Citisem atâtea lucruri despre Piaţa Jemma el Fnaa, încât mi se parea că ajunsă acolo ar fi fost ca şi cum mi-as mai fi perindat paşii prin acele locuri. Ei bine, aşa cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, nimic din ceea ce citisem nu se asemăna cu ceea ce vedeam. Eram speriată, pentru că citisem că trebuie să ai foarte mare grijă la poşetă sau geanta de mână în care aveai diverse bunuri, pentru că anumiţi băieţi pe scutere trec în goană pe lângă tine, îţi smulg geanta de pe umăr şi apoi i-ai de unde nu-s. N-a fost deloc aşa şi după vreo doua ore, timp în care mi-au transpirat palmele de teama pe toarta gentuţei de umăr, m-am relaxat, pentru că am realizat că eram prea preocupată de geantă decât să mă bucur ce ceea ce-mi vedeau ochii.

     În locul acela parca uitat de Dumnezeu în starea în care l-a creat, de-a dreapta şi de-a stânga se întindeau tarabele marocanilor care scoteau la vânzare tot felul de obiecte, de la fel şi fel de bucăţi de fier pe care nici măcar nu ţi-ai fi putut imagina că cineva ar putea să scoată bani de pe urma lor, până la fructe exotice, şaluri din caşmir, lustre, aplice, costume populare marocane, ceaiuri fel de fel, farfurii, castroane, uleiuri din argan şi alte asemenea.

     Nu puteai să-ţi dai seama unde eşti sau unde puteai să ajungi prin lungile coridoare pline cu tarabe pe o parte şi pe alta. Pur şi simplu te cuprindea ameţeala numai cât îţi mişcai capul de la o tarabă la alta. Şi dacă mai şi poposeai prin faţa uneia, riscul de-a pierde timp creştea la maxim. Asta pentru că marocanii dacă te vedeau interesaţi de marfa de pe tarabă, începeau să negocieze cu tine. A nu negocia cu ei şi a le oferi din prima preţul cerut era ca şi cum i-ai fi jignit. Pur şi simplu trăiau pentru asta, pentru ei negocierea era asemuită cu ceva fără de care nu ar fi putut trăi. Mai lăsau ei, mai încercai şi tu să mai scoţi din preţ, mai spuneai că iei mai multe genţi sau eşarfe şi marocanul bătea palma cu tine, cu zâmbetul cât soarele de pe cer, mulţumit că ai cumpărat de la el. Nu pot spune însă că preţurile erau prea mici dar na, de câte ori ajungi în Maroc să-ţi cumperi geantă din piele făcută de ei şi eşarfe din caşmir? Ieftine mi s-au părut alunele, migdalele, fisticul, smochinele, curmalele şi ale asemenea pe care nu te puteai abţine să nu le cumperi, mai ales atunci când ştiai că la întoarcere ai voie să cari după tine două bagaje de cală. Ce m-a mai mirat a fost faptul că în marea aceea de oameni, n-am remarcat sentimentul de îmbulzeală, de aglomeraţie, de oameni care să dea peste tine sau să te calce pe picioare. Am remarcat doar faptul că vânzătorii marocani erau poate mult prea prietenoşi chiar şi pentru temperamentul nostru de români şi mă refer aici la faptul că ţineau morţiş să te facă să crezi că ei îţi sunt prieteni şi că nu te-ar înşela niciodată la preţ.

        Ieşită din coridoarele pline cu marfă, încărcată cu sacoşe cu alune dulci cu susan, migdale sărate, curmale imense, eşarfe pentru toată familia, uleiuri de argan pentru masaj, alifii fel de fel pentru reumatism şi alte dureri inventate, asemena unei cămile împovărate de greutatea unui obez ce tocmai i se urcase pe spinare, am nimerit în exteriorul pieţei, acolo unde vânzătorii ambulanţi de mâncare şi băutură apăreau precum o oază în deşert. Şi dacă de mâncat fusesem avertizaţi să nu ingerăm nimic din ceea ce vedeam, pentru că pur şi simplu nu-şi avea rostul, mîncarea fiind asigurată la hotel, dar mai ales din motive stricte de igienă şi sănătate, de băut nu se putea abţine nimeni. Şi cu toate că nici sucul ce mi se prepara în faţă părea foarte sigur în ceea ce priveşte igiena, declar cu mâna pe inimă că a fost cel mai bun suc natural de portocale şi grapfruit pe care l-am băut în viaţa mea, nu la o masă la o terasă sau în vreun restaurant, ci în picioare, transpirată şi înconjurată pe jos de sacoşele doldora de marfă pe care le abandonasem aşa cum se aruncă sacii de nisip dintr-o nacelă gata să se prăbuşească. Cu paharul pe jumătate plin, am descoperit o altă faţă a Pieţei Jemma el Fnaa…muzică parcă tribală, răsărită de undeva de unde n-o puteai identifica, tobe lovite de degetele veunui marocan îndrăgostit de arta percuţiei, şerpi ridicându-se de pe un ţol al unui marocan care se pironise drept în mijlocul piaţetei, forfotă de nedescris, femei ascunzîndu-şi faţa atunci când vedeau vreun aparat foto prin preajmă. Razele lunii parcă erau altele în Marrakech…mult mai puternice şi mai luminoase, anume create pentru ca vânzătorii să-şi poată vândă marfa liniştiţi, şerpii să danseze pe ritm de tobe, iar mici cerşetori să-ţi poată smulge din mână paharul cu jumătatea de suc care-ţi mai rămăsese, în timp ce te holbai la aceste minunăţii.

Semnat: de meserie călător.

calatoriaperfecta.ro primul meu articol publicat

Si pentru ca imi place sa scriu, am deosebita placere si onoare ca anumite articole sa mi se publice pe www.calatoriaperfecta.ro
Iata si primul articol

Aveam să mă îndrăgostesc iremediabil de Maroc…

     Am visat timp de doua luni cu ochii deschiși către destinația în care urma să ajung. Zi de zi, fără excepție, cutreieram bloguri, forumuri si site-uri de specialitate, în căutarea acelui lucru neștiut de mine care avea să-mi marcheze zilele de vacanță ce urmau să vină. Zadarnic însă! Cu fiecare rând pe care-l citeam simțeam că mai mult mă îndepărtez de locurile pe care urma să le vizitez.  Timpul a trecut, așteptarea a luat sfârșit și iată-mă cu bagajele făcute, pline de așteptări și speranțe și cu inima pregătită să primească atât cât un om poate visa într-o viață. După escala din Istanbul, zborul spre tărâmul mult visat a durat peste cinci ore, timp în care am căutat să-mi pun ordine și să fac liniște prin cămăruțele sufletului meu.

Piata in Marraketch

      Și iată-mă ajunsă: Marocul parcă mă aștepta, iar eu întârziasem prea mult la întâlnirea cu el. De-ar fi știut cât mă pregătisem pentru asta…de-ar fi cunoscut toate frământările mele…de-ar fi cunoscut măcar o frântură din dragostea pe care i-o purtam fără măcar să-l fi văzut vreodată! Am aterizat în Casablanca, dar prima noapte urma s-o petrecem în Marrakech. Drumul până acolo m-a făcut să văd un tărâm departe de ceea ce visasem eu…locuri aride, zone fără vreo urmă de viață, ici-acolo câte o așezare umană fără prea multe urme de fremătare umană…kilometri întregi de pământ care parcă fusese așezat acolo de Dumnezeu doar ca să aștepte ceva ce nimeni nu putea ghici vreodată. La lăsarea serii, am intrat în oraș, acolo unde, parcă într-o adormire eternă, clădirile începeau să apară, doar că existența lor se petrecea într-o letargie eternă, legănată în razele unui soare mult prea roșiatic și mult prea întârziat la întâlnirea de seară cu Pământul. Acolo, în Marrakech, am avut senzația că soarele iubea mai mult pământul decât într-un alt loc vizitat sau știut de mine până atunci. Poate tocmai și din acest motiv, luminile în clădirile din Marrakech se aprind foarte târziu, uneori dându-ți senzația că electricitatea nu a ajuns încă acolo.

      Într-o atmosferă caldă și roșie în același timp, la fel ca pământul binecuvântat, am intrat în orașul care avea să mă uimească în zilele următoare, prin contrastele pe care avea să mi le dezvăluie, dar și prin aromele pe care le-am închis adânc în suflet și pe care le voi păstra o viață întreagă. Departe de puținele clădiri pe care le văzusem pe pământurile aride, au început să mi se perinde prin fața ochilor clădiri pe care dacă vroiam să le văd până în vârf, trebuia să-mi dau capul ușor pe spate, oameni de toate felurile, îmbrăcați în port specific marocan sau la patru ace, parcă decupați din revistele de modă, pomi încărcați cu fructe exotice, grădini uimitoare și un freamăt continuu pe care aveam să mi-l întipăresc pe visele mele, precum un tatuaj. Aveam să descopăr în zilele următoare faptul că Marrakech-ul este un oraș al contrastelor, un oraș în care pe lângă palate, moschei și hoteluri luxoase existau și oameni care mergeau pe măgari, oameni care făceau câțiva bani din mersul pe cămilă sau din fotografiatul lor, oameni care găteau în stradă și mai ales, oameni care vindeau absolut orice bucățică de fier pe care o găseau în casă. Aveam să descopăr că nici măcar unul dintre visele pe care mi le făcusem timp de două luni nu semăna cu realitatea. Aveam să descopăr că Marocul trebuie trăit cu inima și iubit cu sufletul. Aveam să trăiesc poate, cele mai minunate clipe din viață alături de prietenii pe care mi i-am făcut acolo. Aveam să mă îndrăgostesc iremediabil de Maroc, de Marrakech, de Casablanca, de Ouarzazate, de Agadir și de tot ceea ce înseamnă el: mâncare tradițională, oameni deschiși și binevoitori, locuri unice prin peisajele pe care le întipăreau pe retină, arome ascunse multor muritori, trăiri lăuntrice și mai ales sentimente pe care le poți purta în suflet până la ultima suflare.

Și dacă v-am făcut curioși, voi continua.

Semnat: de meserie călător.

Claudia este o călătoare ca noi și ca voi. Inspirata și pasionata, cu har de povestitor, o sa va impartaseasca din impresiile ei aici pe calatoriaperfecta.ro

Doua biciclete...

Si am mai gasit inca o postare din cadrul unui concurs. N-as vrea s-o pierd nici pe aceasta.

Doua biciclete…

Imi aduc aminte de zilele copilariei…aveam 9 ani si am primit in dar, de ziua, mea, o bicicleta rosie. Aveam sentimente diferite vis-a-vis de acel cadou…pe de o parte eram exaltata ca primisem in dar asa ceva…pe de alta parte, eram ingrozita: habar nu aveam sa merg cu bicicleta. Aveam insa sa cunosc o mare dragoste la acea varsta si anume pedalatul…oh, Doamne…a fost atat de greu…de la juliturile in genunchi, pana la cazaturile in tufisurile din fata blocului si la hohotele de ras ale copiilor de pe strada. Insa eforturile au meritat pe deplin…ceea ce avea sa urmeze mi-a ramas si-mi va ramane intiparit in minte pentru toata viata. Nu voi puta uita ca, cel care ma invatase sa merg pe bicicleta, cel care avusese atata rabdare cu mine, cel care ma sustinea de subtiori cu o mana si cu cealalta incerca sa stabileasca un echilibru, cel care ma ridica atunci cand cadeam si cel care imi stergea de pe obraz lacrimile atunci cand copiii hohoteau, mi-a aratat adevarata dragoste pentru o plimbare cu bicicleta. Tatal meu (caci despre el este vorba) a reusit sa ma faca sa-mi infrunt toate temerile si sa trec peste toate obstacolele…peste toate durerile si supararile si mai presus de asta, sa ma faca sa-mi doresc ca, in fiecare dupa amiaza, sa ne plimbam in doi. Traiam pentru acele dupa amiezi…traiam cu gandul ca acele clipe fericite se apropie…ma trezeam in fiecare dimineata cu gandul la dupa amiaza acelei zile…respiram in aer dragostea pentru plimbarile cu bicicleta, alaturi de tatal meu. Eram atat de fericiti…doi oameni…un tata si o fiica…doua suflete pereche…doua biciclete. in fata ochilor mi se perinda acum toate apusurile de soare pe care le sorbeam din priviri…toate ploile de primavara care miroseau atat de frumos…a reavan si a flori de culoarea liliacului…toate frunzele aurii care imi ramaneau agatate in par in serile de toamna mirosind a fum…
Aud si astazi glasul tatalui meu…vocea care stia sa ma dojeneasca atunci cand greseam si sa ma aline atunci cand imi era greu. Cine-si imagina ca un obiect, neinsufletit la prima vedere, o bicicleta, un obiect fara viata, rece, inert, avea sa insemne atat pentru mine si pentru amintirea celui pe care-l voi pastra vesnic in suflet? Bicicleta aceea rosie, cu nume de cal maiastru s-a dovedit a avea suflet, a emana caldura si bucurie si a intipari pe veci niste amintiri ale unui suflet de copil devenit intre timp matur. Cine-si putea inchipui ca, acea bicicleta rosie ar putea pastra, peste timp, cuvinte nespuse, priviri cu inteles, gesturi parintesti, zambete si lacrimi de copil?
Particip la concursul acesta si-mi doresc sa castig o bicicleta. De de? Poate…pentru ca, in inima mea ramasa de copil, inca sper ca, odata cu ea, cel care m-a invatat sa iubesc plimbarile si sa ma bucur de viata, de apusuri, de anotimpuri, cel care m-a invatat sa rad atunci cand din ochi siroiau lacrimi, cel care m-a invatat sa iubesc chiar si ceea ce doare, se va intoarce…

Zapada...

Am gasit aceasta postare a mea de acum cativa ani. N-as vrea s-o pierd, pentru ca, chiar daca era scrisa pentru un concurs, avea in ea doar adevar.

“Nu, nu iubesc zapada…erau niste zile in care tatal meu imi deschidea geamul pentru a-mi spune ca nins pentru prima data! Atunci o iubeam…Era altceva, impodobeam impreuna bradul…il asteptam pe Mos Craciun care venea absolut de fiecare data! Traiam pentru asta, pentru a mirosi prima zapada…pentru a o privi pana simteam ca ma dor ochii si pana simteam ca o vad ca pe un cer albastrui. Milioane de diamante imi strapungeau ochii cu marginile lor ascutite…ma durea dragostea pentru zapada si cu toate astea, o adoram! Era ca un premiu mult asteptat, dupa un an lung si plin de griji.

Intre timp, toate s-au schimbat! Cel care mi-a dat viata nu mai poate sa-mi deschida fereastra pentru a-mi arata prima ninsoare. Nu mai iubesc zapada, o vad numai ca pe un impediment in a ma deplasa cu masina, ca pe o corvoada in a-mi rezolva problemele zilnice.
Am plecat la munte si am in inima un sambure, ceva care sper sa incolteasca din nou. E o raza, o licarire, o stralucire ca un licurici…ascus in sufletul meu…sta pitit un fulg mic de zapada…de pe vremea aceea. L-am pastrat! Si-am venit cu el la munte, cu un singur gand: sa invat din nou sa iubesc zapada. Am ales un loc mirific: Moeciu. Sper ca aici sa ma vindec, sa-mi alin sufletul, sa invat din nou sa traiesc odata cu zapada…sa fiu una cu ea…sa iubesc fulgii de nea pana cand voi simti ca ma doare sufletul…
Am ajuns…

A nins! Parca intentionat, parca in ciuda faptul ca n-as fi vrut sa ninga! Oare zapada imi poate citi gandurile, imi poate patrunde pana in cele mai ascunse locuri ale sufletului meu? De ce vrea cu tot dinadinsul sa-si faca simtita prezenta?
As vrea sa ies, sa vad aceste locuri minunate, sa ma bucur de privilegiul de vedea locuri noi si de a cunoaste oameni. Dar daca ies, trebuie sa calc pe ea. E ca si cum m-ar avea cu totul. Ar pastra urmele pasilor mei mult timp, cu toate framantarile mele, cu tot zbuciumul meu, cu toata nelinistea mea launtrica. Si nu vreau asta! Nu, nu trebuie sa ma stie; am iubit-o atat de mult. Si ea m-a iubit pe mine! Imi aduc aminte cum ma imbratisa in copilarie, pana la brau. Da, atat era de generoasa si de iubitoare! Acum ne vrea doar urmele pasilor…
M-am hotarat: n-o sa ies! O sa stau s-o privesc de la fereastra, sa vad daca are puterea sa ma astepte. O sa stau la caldura focului din semineu, cu coatele lipite de pervaz, alaturi cu o cana de vin rosu fiert cu scortisoara si vanilie, cu un gust asa cum numai la munte poate avea gust vinul fiert. Am o priveliste de la fereastra camerei in care pot s-o observ cum imbraca munti, cum sta agatata de fiecare ac de brad, cum invaluie ultimele firicele uscate de iarba…O sa stau aici, rabdatoare, plina de curiozitate, cu inima umbrita…

N-am dormit asta noapte! Poate din cauza faptului ca amintirile au navalit brusc peste mine…poate din cauza faptului ca in fata ochilor vedeam omuletul acela de zapada pe care-l gaseam in gradina de la bloc…facut de tata. Era atat de haios omuletul acela…putin aplecat intr-o parte, cu o oala sparta-n cap, cu ochi negri si-un zambet care compensa toate neajunsurile. Da, l-am vazut pe omuletul acela asta-noapte, atunci cand, tiptil, ca pe vremea copilariei cand il pandeam pe Mos Craciun, m-am apropiat de fereastra sa vad zapada. Era acolo, linistita, de-un albastru inimaginabil…calma…senina…imaculata…privind spre fereastra camerei mele. Ascunsa dupa draperii, i-am urmarit privirea si am simtit cum, in sufletul meu, fulgul acela de zapada pastrat din copilarie si cu care venisem la munte, a inceput sa se topeasca. Doar o lacrima s-a scurs din el, una foarte mica, dar indeajuns de mare ca sa-mi coboare printre pleoape. Si in lacrima aceea nascuta din fulgul de zapada, lacrima care acum se prelingea pe obrazul meu, am simtit caldura parinteasca a tatalui meu care-mi mangaia obrajii in copilarie si-mi alina toate grijile mele infantile. Am gustat chiar lacrima aceea si am simtit un gust usor amarui, ca o felie de gutuie uitata la fereastra in serile de iarna, dar atat de placut si atat de catifelat.
Chiar daca n-am dormit, nu ma simt obosita! M-am hotarat sa ies, sa o infrunt, daca as putea spune asa, si sa vad daca tot ce am simtit dincolo de sticla geamului se mai pastreaza si afara.

Mi-am luat inima in dinti si am iesit afara. Calma, impasibila, ma astepta, ca si cum aveam programat de dinainte un duel. Ce m-a frapat a fost faptul ca nu avea la ea nicio arma, nimic cu care sa ma poata infrange, cu care sa ma poata dobori. Si eu eram la fel: cu mainile goale, insa cu ochii plini de dorinte si cu sufletul plin de amintiri dureroase. Am pasit pe partia facuta in fata cabanei. Un pas…apoi inca unul…nimic surprinzator pana aici. Am mers asa, ca o pisica atenta la fiecare pas facut pe zapada, pentru a nu-si murdari blanita pretioasa, pana cand partia s-a terminat. Sufletul mi-a tresarit, inima a inceput sa-mi bata cu putere. Ce fac acum? Merg inainte? Ma intorc? Daca are de ascuns ceva? Ce am eu impotriva ei? Ură, ură, ură si doar atat! M-am intors cu fata spre cabana, decisa sa merg pe drum inapoi, dezamagita de tot ceea ce ea putuse sa-mi ofere.
In clipa in care i-am intors spatele, insa, minunea s-a produs! Am auzit-o strigandu-ma pe nume! Imposibil mi-am spus si am inchis ochii, pentru ca sa pot auzi mai bine daca nu voi vedea nimic. Am auzit-o din nou strigandu-ma pe nume si in clipa aceea m-am hotarat! Am intins bratele si m-am decis sa ma las infranta! Nu mai aveam nimic de pierdut! Cu ochii inchisi si cu trupul in forma de cruce, m-am hotarat sa ma las prada ei. Imi luase atatea amintiri frumoase, atatea clipe petrecute langa cei dragi! Ce mai conta daca ma lua si pe mine? Si in caderea mea libera, pe spate, in fata ochilor mi s-au perindat toti bradutii de Craciun ai copilariei mele, toate feresterele deschise de tatal meu catre fiecare zapada din fiecare an, toate noptile de Craciun in care-l pandeam pe cel care-mi punea daruri langa brad, toate mesele pe care tatal meu mi le pregatea cand veneam de la scoala, toate serabarile mele din copilarie, in care tata era cel mai mandu dintre parinti, toate clipele petrecute cu el atunci cand ii impartaseam prima mea dragoste…
In caderea aceea libera, am retrait toate clipele minunate…a fost ca un vis…frumos…de care nu mai avusesem parte atata timp…
Am cazut pe zapada….si am simtit atunci mainile tatalui meu care ma sustineau atunci cand ma invata primul tangou…bratele lui care ma prindeau in incercarile mele de a invata sa merg pe bicicleta…pieptul lui pe care mi-am pus de atatea ori capul si pe care am lasat si lacrimi, si durere si dezamagiri si bucurii…inima din pieptul sau care batea odata cu a mea…Cat de dor mi-a fost sa aud inima tatalui meu batand…cat de dor mi-a fost sa-i simt bratele sustinandu-ma de subtiori…cad de dor mi-a fost sa adorm cu capul pe pieptul sau…

Nu stiu cat am ramas acolo, intinsa, visand si aducandu-mi aminte de cele mai frumoase clipe ale vietii mele. Reusisem sa opresc timpul in loc? Nu cred, poate mai degraba, reusisem s-o fac sa-mi vorbeasca. Imi era atat de rusine…ma simteam atat de vinovata…ma umplusem de atatea pacate…Iar ea tacuse atata timp pentru ca de fapt, incerca sa-mi vorbeasca. Si a putut astepta atatia ani, ca sa pot sa invat si eu s-o ascult…a venit an de an, ramanand uneori chiar si de ziua mea, cu toate ca eu eram legata la ochi si surda la tot ceea ce incerca sa-mi spuna. De fapt, daca stau bine si ma gandesc, aveam inima legata…cu bandajele negre ale pamantului care inghitise tot ceea ce aveam mai drag. Sufletu-mi era intunecat de ură, de dorinţe razbunatoare, de focuri mistuitoare starnite de dor si hranite cu lacrimi.
Si uite ca ea, rabdatoare si calma, iubitoare si inteleapta, luminoasa si calda mi-a oferit o lectie. Poate cea mai tacuta lectie a vietii mele, dar, in acelasi timp, cea mai interesanta.
M-a invatat ca in viata, trebuie sa treci prin clipe dureroare pentru a sti sa le apreciezi pe cele placute, ca, uneori, trebuie sa stii sa inveti sa si suferi, pentru ca sa te poti bucura de tot ceea ce ti se ofera. M-a invatat sa invat sa iubesc, fara resentimente, fara ganduri ascunse, fara cuvinte nespuse…
Si mai presus de toate m-a invatat s-o iubesc din nou. Asa…ca in copilarie…a deschis o fereastra, la fel cum facea tatal meu, de data aceasta insa, fereastra sufletului meu, prin care mi-am putut vedea inima…
M-am ridicat, am ingenunchiat apoi langa ea, am sarutat-o si i-am multumit! Plecam de langa ea plangand, insa fericita si parca mai usoara. Am sarutat-o, apoi mi-am continuat drumul…Atat am putut sa fac, doar cu atat am putut sa-i multumesc…Cata micime in fata acestei maretii! Sarutul meu s-a pierdut printre cristalele de gheata…imaginea trupului meu in forma de cruce ea a pastrat-o insa!

E noapte si-o privesc din nou de la fereastra. De data aceasta, nu ma mai ascund…vreau sa ma vada, sa ma auda, sa ma simta cum o iubesc din tot ceea ce insemn eu. Atata timp am suferit…atata timp am avut sufletul gol…de pe vremea candincepusem sa inteleg cearcanele din ce in ce mai violete ale mamei mele si toate soaptele surprinse printre usile lasate intredeschise. Crezusem in nemurire! Era asta un pacat atat de mare? Era atat de gresit sa cred in nemurire, incat sa fiu atat de aspru pedepsita? Cine va sti? Dar era atat de nedrept ca un copil sa-si iubeasca parintele si apoi sa-l piarda…
Maine ii voi cere sa-mi dea ceva din ea…un fulg…doar atat, sa-l pot inlocui pe cel care mi se topise pe buze, intr-o lacrima cu gust de gutuie. Si-l voi cere pe cel pe care am stat cu sufletul. Pe cel peste care am simtit din nou inima tatalui meu. Am venit la munte singura si voi pleca acasa cu cineva de care-mi fusese atata dor…
E noapte inca, dar dimineata…

Fara niciun fel de intrebare in plus, mi-a dat fulgul de nea! Neconditionat, n-a vrut absolut nimic in schimb, parca era bucuroasa ca i-am cerut asta. De cate ori, noi oamenii, oferim ceva fara sa ne gandim nici macar o clipa ca am putea primi altceva in schimb?
Am luat fulgul de nea si de data aceasta, am simtit in suflet aroma liliacului din gradina casei care infloreste in fiecare primavara si pe care tata il lasa sa intre in casa deschizand fereastra. Acel liliac care parca, inflorea special de ziua lui, ca si cum ar fi vrut sa i se ofere in dar. Am mai simtit mana tremuranda a tatalui meu care m-a invatat sa-mi fac cruce si am auzit glasul lui inconfundabil pe care-l aud si acum cand ma rog. Tata m-a invatat primele mele rugaciuni catre Dumnezeu si m-a dus pentru prima oara intr-o biserica. Tot fulgul de nea m-a facut sa cred din nou in nemurire, chiar daca ea nu se intampla aici, pe pamant.
Particica aceea din sufletul zapezii mi-a adus mai multa bucurie decat as fi putut sa tin in mine vreodata. Un strop de apa inghetata care a putut topi atata ură si a reusit sa stinga atata amaraciune.
Ajung acasa plina de iubire: aceea pentru Măria Sa, zapada! Ajung acasa cu gandul de a astepta ca liliacul din fata casei sa-si puna iar cercei! Ajung acasa cu mandrie in suflet: aceea de a fi fiica tatalui meu.”