Doua biciclete...

Si am mai gasit inca o postare din cadrul unui concurs. N-as vrea s-o pierd nici pe aceasta.

Doua biciclete…

Imi aduc aminte de zilele copilariei…aveam 9 ani si am primit in dar, de ziua, mea, o bicicleta rosie. Aveam sentimente diferite vis-a-vis de acel cadou…pe de o parte eram exaltata ca primisem in dar asa ceva…pe de alta parte, eram ingrozita: habar nu aveam sa merg cu bicicleta. Aveam insa sa cunosc o mare dragoste la acea varsta si anume pedalatul…oh, Doamne…a fost atat de greu…de la juliturile in genunchi, pana la cazaturile in tufisurile din fata blocului si la hohotele de ras ale copiilor de pe strada. Insa eforturile au meritat pe deplin…ceea ce avea sa urmeze mi-a ramas si-mi va ramane intiparit in minte pentru toata viata. Nu voi puta uita ca, cel care ma invatase sa merg pe bicicleta, cel care avusese atata rabdare cu mine, cel care ma sustinea de subtiori cu o mana si cu cealalta incerca sa stabileasca un echilibru, cel care ma ridica atunci cand cadeam si cel care imi stergea de pe obraz lacrimile atunci cand copiii hohoteau, mi-a aratat adevarata dragoste pentru o plimbare cu bicicleta. Tatal meu (caci despre el este vorba) a reusit sa ma faca sa-mi infrunt toate temerile si sa trec peste toate obstacolele…peste toate durerile si supararile si mai presus de asta, sa ma faca sa-mi doresc ca, in fiecare dupa amiaza, sa ne plimbam in doi. Traiam pentru acele dupa amiezi…traiam cu gandul ca acele clipe fericite se apropie…ma trezeam in fiecare dimineata cu gandul la dupa amiaza acelei zile…respiram in aer dragostea pentru plimbarile cu bicicleta, alaturi de tatal meu. Eram atat de fericiti…doi oameni…un tata si o fiica…doua suflete pereche…doua biciclete. in fata ochilor mi se perinda acum toate apusurile de soare pe care le sorbeam din priviri…toate ploile de primavara care miroseau atat de frumos…a reavan si a flori de culoarea liliacului…toate frunzele aurii care imi ramaneau agatate in par in serile de toamna mirosind a fum…
Aud si astazi glasul tatalui meu…vocea care stia sa ma dojeneasca atunci cand greseam si sa ma aline atunci cand imi era greu. Cine-si imagina ca un obiect, neinsufletit la prima vedere, o bicicleta, un obiect fara viata, rece, inert, avea sa insemne atat pentru mine si pentru amintirea celui pe care-l voi pastra vesnic in suflet? Bicicleta aceea rosie, cu nume de cal maiastru s-a dovedit a avea suflet, a emana caldura si bucurie si a intipari pe veci niste amintiri ale unui suflet de copil devenit intre timp matur. Cine-si putea inchipui ca, acea bicicleta rosie ar putea pastra, peste timp, cuvinte nespuse, priviri cu inteles, gesturi parintesti, zambete si lacrimi de copil?
Particip la concursul acesta si-mi doresc sa castig o bicicleta. De de? Poate…pentru ca, in inima mea ramasa de copil, inca sper ca, odata cu ea, cel care m-a invatat sa iubesc plimbarile si sa ma bucur de viata, de apusuri, de anotimpuri, cel care m-a invatat sa rad atunci cand din ochi siroiau lacrimi, cel care m-a invatat sa iubesc chiar si ceea ce doare, se va intoarce…