Auzisem de Santorini, asa cum auzisem de Paris sau de Istanbul.
Diferenta e ca daca in Paris si in Istanbul am ajuns, in Santorini pasii
mei inca nu calcasera. Si daca sufletul mi se pierduse in Paris, la
Notre Dame, iar inima-mi fusese furata in Istanbul, langa Portul
Eminonu, Santorini m-a rapit cu tot ceea ce insemn eu, cu toata fiinta
mea si cu fiecare celula din care organismul meu e compus.
Am ales sa fac o excursie de o zi in Santorini, cazata fiind in insula
Creta. Nu mi-am facut planuri, n-am avut asteptari, n-am sperat nimic si
mi s-a intamplat mai mult decat mi-as fi imaginat vreodata. A fost ca
si cum nu m-as fi dus la pomul laudat cu sacul, iar acolo toate fructele
au curs asupra mea.
Ajunsa in port, ochii mi-au ramas lipiti pe muntele pe care puteam zari
serpuind ca un fir subtire de apa masinile si autocarele care duceau
turistii spre paradis. Dumnezeule! Pe acolo trebuia sa merg si eu?
Masinile acelea pareau ca sunt lasate in voia lui Dumnezeu, atarnand de
un fir de ata deasupra prapastiei. Din fericire, n-am avut prea mult
timp de gandire si in cateva minute eram in autocar, deasupra acelei
prapastii, care de sus era cu totul altceva. Eram mai apoape de cer,
deasupra apei, acolo unde parca cineva iti pusese aripi si-ti daduse
drumul fara macar sa te fi invatat inainte sa zbori. Da, era ca si cum
as fi invatat sa zbor pe cont propriu, iar viata mea depindea acum numai
de mine. Si fara prea multa gandire, aripile mi s-au deschis acolo,
deasupra marii cu o culoare imposibil de descris, serpuind printre
stancile ireal de aproape de mine si am invatat sa zbor. Ma indreptam
catre Oia…
Trebuie sa recunosc ca nu auzisem pana atunci de ea. Ce putea sa fie? Un
mic orasel dintr-o insula frecventata de oameni bogati, loc de plimbare
pentru cei cu bani. Ei bine, mi s-a demonstrat inca o data ca parerile
preconcepute sunt intotdeauna gresite. Oia…trei litere care aduna in ele
mai mult decat intr-un alfabet intreg. Si daca zborul meu incepuse
stangaci, pe stancile de deasupra marii, acolo, la Oia, am simtit cu
adevarat ca am aripi si m-am aruncat in gol. In trecere, am atins cu
trupul fiecare casa alba cu acoperisuri albastre, fiecare fereastra cu
aer boem, fiecare treapta sapata in stanca si fiecare picatura de aer
care se prelingea pe langa mine. Ajunsa deasupra marii, am reusit sa ma
ridic de parca zburasem de-o viata si sa merg catre varful peretelui de
desupra marii, pe langa casele cu acoperis rotund. In treacat, pe langa
nari mi-a trecut miros de flori albe, paradoxal crescute printre stanci
si incredibil de parfumate. Acolo, la Oia, am inchis ochii doar pentru
cateva secunde, orbita fiind de albul inimaginabil al caselor si in
acele clipe am fost rapita. Am fost rapita cu toata fiinta mea, cu
suflet, cu inima, cu trup, cu simpla mea existenta. Am fost rapita de
frumusetea acelui loc in care parca, Dumnezeu isi plimbase pasii mai
mult decat si-i plimbase prin alte locuri.
Daca ajungeti in Oia ma veti gasi acolo. Zbor de sus in jos si ma intorc
de fiecare data de unde am plecat, iar uneori imi odihnesc aripile pe
poteca pavata cu marmura.
P.S. Acest articol a fost scris pentru un concurs la care am participat si pe care l-am castigat aici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu